De câte ori nu ni s-a întâmplat să propunem o schimbare, să cerem un lucru simplu sau să stabilim o regulă și să ne lovim de un zid? Și cum am reacționat? Am repetat solicitarea în alt mod, am insistat, am argumentat, am enumerat consecințele, am menționat ceva recompense, dacă... sau pedepse... și nimic.
Care este credința ascunsă din spatele acestor reacții?
Tindem să interpretăm opoziția celuilalt ca pe o chestiune de voință. Când cineva nu răspunde așteptărilor noastre, putem ajunge rapid să interpretăm comportamentul ca pe o lipsă de intenție bună. Ne spunem că e vorba de atitudine, de încăpățânare sau de lipsă de implicare. Am observat asta la mine, la alții, în relațiile cu cei din jur, în viața de zi cu zi, dar mai ales în sala de clasă.
Dar hai să ne gândim: când noi suntem cei care formulăm un refuz, e doar o chestiune de voință? De multe ori e vorba și de o limitare de moment. Poate nu înțelegem ce se așteaptă de la noi sau nu avem imaginea de ansamblu, poate ne lipsesc informațiile necesare pentru a lua o decizie. Poate suntem copleșiți de alte priorități pe care ceilalți nu le știu, nu le văd sau nu le acceptă, avem o altă măsură a urgențelor sau o stare emoțională care ne îngreunează receptivitatea.
Și totuși spunem despre ceilalți că pur și simplu nu vor. Această simplificare, „dacă nu face, înseamnă că nu vrea”, ne poate oferi iluzia că putem stăpâni situația, dar prețul pe care îl plătim poate fi uriaș: frustrare, epuizare și conflicte care se repetă la nesfârșit.
Această observație din viața de zi cu zi capătă o valoare uriașă atunci când intrăm în școală, în clasă, și lucrăm cu 30 sau cu 400 de elevi, pentru că ei se află în stadii diferite de dezvoltare socio-emoțională și cognitivă.
Acum câțiva ani am descoperit cărțile lui Ross W. Greene și o idee fundamentală pe care o exprimă pe cât de simplu, pe atât de revoluționar: „Copiii fac bine dacă pot”.
Dacă un elev nu reușește să respecte o regulă, să se concentreze sau să colaboreze, spunem că îi lipsește motivația. Gândiți-vă doar de câte ori apare la cursurile de formare întrebarea „și cum îi motivăm?”. Răspunsul tradițional? Mărim miza: adăugăm recompense mai mari sau pedepse mai severe și încercăm tot felul de (le zic eu) șmecherii de marketing, ca să apăsăm pe butonul voinței.
Dar dacă premisa lui R. W. Greene este corectă în unele dintre situațiile cu care ne confruntăm? Dacă elevul respectiv ar face bine dacă ar putea, dar îi lipsește o abilitate specifică în acel moment? Ar putea fi vorba despre o toleranță la frustrare redusă, despre probleme în gestionarea tranzițiilor, despre dificultăți de organizare a timpului sau despre o autoreglare emoțională încă fragilă. Psihologia dezvoltării copilului ne oferă suficiente motive să luăm în calcul faptul că, uneori, comportamentul problematic este legat de abilități aflate încă în formare sau de dificultăți specifice. Asta nu înseamnă că orice refuz are această explicație, și tocmai de aceea merită să ne întrebăm ce anume îl împiedică pe elev să răspundă așteptării noastre.
Am vrut să vedem cât de aproape suntem noi, profesorii, de această idee așa parte din curs este un scurt chestionar anonimizat despre practicile lor la clasă. Trei din zece au spus că majoritatea comportamentelor problematice ar putea fi evitate dacă elevii s-ar strădui să facă ce li se spune. Alți patru din zece au răspuns „uneori”, ceea ce arată destul de bine cât de adânc s-a așezat în noi ideea că, în fond, totul ține de voință. În același timp, aproape șapte din zece colegi observă des sau chiar mereu că unii elevi nu reușesc să înțeleagă sau să ducă la capăt o sarcină nici atunci când le-a fost explicată clar. Suntem încă destul de mulți în paradigma copilul poate mai mult dacă se străduiește mai mult.
Dacă am ține cont de aceste posibilități, efectele asupra elevului ar putea fi semnificative: el nu s-ar mai simți automat etichetat drept dificil sau rău intenționat. Dacă i-am recunoaște dificultatea fără să-l judecăm, am putea reduce defensiva și am putea crea un spațiu de învățare între pedeapsă și revoltă. Și noi, profesorii, am scăpa de rolul de polițist care trebuie să impună controlul cu orice preț (un rol pe care îl respingem natural, dar îl practicăm sistemic). Dacă nu am mai lua orice refuz al elevului ca pe un atac la adresa autorității noastre, am putea reduce o parte din stresul pe care îl trăim și am putea preveni unele dintre reacțiile care ne epuizează.
Marea provocare nu este să fim de acord cu această idee la nivel teoretic. Este ușor să dăm din cap și să spunem: da, are sens. Răspunsurile colegilor noștri o arată foarte limpede: nouă din zece spun că își fac timp să înțeleagă dificultățile prin care trec copiii, iar opt din zece că încearcă să afle cauza unui comportament înainte să intervină. Cu toate acestea, cam o treime dintre ei cred, totodată, că elevii ar trebui să suporte consecințele fără excepție, că deranjul trebuie sancționat pe loc sau că disciplina cere pedepse imediate. Mi se pare o imagine foarte sinceră a meseriei noastre, în care empatia a devenit un limbaj comun, pe când gesturile din momentele grele rămân cele învățate de-a lungul anilor. Dificultatea apare atunci când sună clopoțelul, când suntem obosiți, când programa ne presează și când ne trezim reacționând din obișnuință. Ce facem în acele momente? Revenim automat la măsurile unilaterale, impuse rapid, care rezolvă momentul pe termen scurt, dar pot adânci problema pe termen lung, sau schimbăm ceva?
Când funcționează metodele noastre curente și unde își ating limita? Și cum facem schimbarea?
În primul modul al cursului Școala ca spațiu sigur nu ne oprim la teorie. Luăm această filosofie și o punem în oglindă cu activitatea noastră zilnică: analizăm reacțiile noastre obișnuite, identificăm unde putem aduce îmbunătățiri și descoperim cum putem face primii pași reali de la reacții automate la o colaborare autentică cu elevii noștri. Prima oglindă este chiar chestionarul de la începutul modulului. În urma lui, fiecare participant își vede propriul profil pe cinci dimensiuni, de la siguranța emoțională pe care o creează în clasă până la felul în care citește comportamentul unui copil. Iar dacă ne uităm la ce au răspuns colegii de până acum, tocmai această ultimă dimensiune, felul în care interpretăm ce fac elevii, e locul unde avem cu toții cel mai mult de câștigat.
Dacă vreți să aflați mai multe despre cum ce înseamnă „Școala ca spațiu sigur” și să participați la curs, click aici:
*Sloganul Adidas – „Impossible is nothing”, care transmite că nu există limite dacă îți dorești cu adevărat, tradus la noi în varianta titlului